VLAD MERCORI, jurnalist și influencer cunoscut în spațiul online pentru anchetele sale pe teme politice, publică o nouă investigație în care susține că administrația Sectorului 3, condusă de Robert Negoiță, ar fi pregătit un contract de zeci de milioane de euro, stopat în grabă imediat după intervenția DNA.
Filmul poveștii începe la începutul lunii februarie. Pe 5 februarie, presa anunța percheziții DNA la Primăria Sectorului 3, dar și la locuința primarului Robert Negoiță. Dosarul vizează suspiciuni de construire ilegală a unui drum peste o conductă de gaze, lucrare realizată în beneficiul fratelui edilului, dezvoltator imobiliar. La numai patru zile după aceste descinderi, pe 9 februarie, aceeași primărie oprește din mers o licitație masivă, estimată la 195 de milioane de lei.
Procedura de achiziție avea ca obiect un contract-cadru pentru „reabilitare, modernizare și extindere a infrastructurii de mobilitate urbană și durabilă” în Sectorul 3. Un asemenea contract-cadru fixează o singură dată regulile de joc: ce produse și servicii pot fi cumpărate ulterior, pe parcursul mai multor ani, prin contracte subsecvente. În documentele publicate în SEAP, Primăria Sectorului 3 a introdus o listă amplă de echipamente și tipuri de lucrări care ar fi putut fi achiziționate, de la iluminat, la sisteme de supraveghere și elemente de infrastructură.
În această listă apăreau, printre altele, 67 de sisteme de iluminat dedicate trecerilor de pietoni, 200 de camere video, 66 de parcări metalice pentru biciclete și 44 de stâlpi de iluminat stradal. Dar detaliul care a sărit în ochii lui Vlad Mercori a fost altul: numărul colosal de controllere programabile pentru semafoare – exact 2.240 de bucăți. Aceste controllere sunt, practic, „centrul nervos” al fiecărui semafor, dispozitivele care decid succesiunea și durata culorilor în intersecții.
Pusă în oglindă cu situația reală din trafic, această cifră pare complet ruptă de realitate. Date oficiale indică faptul că în tot Bucureștiul există în jur de 440 de intersecții semaforizate, dintre care doar 260 conectate la sistemul inteligent cu „undă verde”. Chiar și într-un scenariu maximal, un singur sector nu ar avea cum să depășească 80-100 de intersecții cu semafoare, ceea ce face aproape imposibil de justificat achiziția a 2.240 de controllere doar pentru Sectorul 3.
Investigația arată că una dintre firmele care analizau participarea la licitație a solicitat, la rândul ei, oferte de la producători pentru controllere ce corespund specificațiilor din caietul de sarcini. Cel mai mic preț găsit: aproximativ 45.000 de lei pentru fiecare unitate. Dacă se aplică acest cost la cele 2.240 de controllere prevăzute, rezultă o sumă de circa 100 de milioane de lei – mai bine de jumătate din valoarea totală estimată a contractului, de 195 de milioane de lei.
Conform explicațiilor date de Vlad Mercori, aici s-ar ascunde mecanismul prin care o asemenea licitație poate fi „aranjată” fără a încălca formal legea. Firmele care nu au conexiuni cu administrația, confruntate cu aceste cantități umflate și cu prețurile reale de piață, înțeleg rapid că nu pot rămâne în bugetul global dacă trec tarife corecte pe toate pozițiile. Concluzia lor: procedura nu este fezabilă, așa că se retrag din cursă. În schimb, o companie care știe din interior ce are de gând primăria poate pregăti o ofertă cu totul diferită de cea logică.
Astfel, o firmă „de casă” pleacă de la premisa că instituția nu va comanda vreodată cele 2.240 de controllere, pentru simplul motiv că nu are suficiente intersecții unde să le monteze. În aceste condiții, ofertantul poate trece în propunerea financiară un preț ridicol de mic la controllere – de exemplu 1.000 de lei bucata, în locul celor 40.000-45.000 de lei de pe piață – ceea ce înseamnă un total de circa 2,2 milioane de lei pe această poziție. Spațiul rămas în interiorul bugetului estimat permite apoi umflarea consistentă a tarifelor pentru produsele și lucrările despre care există certitudinea că vor fi achiziționate efectiv.
Un caz prezentat în investigație este cel al camerelor video: dacă furnizorul livrează camerele cu aproximativ 1.000 de lei bucata, firma favorizată își poate permite să le factureze către primărie la 5.000 de lei per piesă, mizând pe faptul că toate cele 200 vor fi comandate. Schema funcționează simplu: se subevaluează drastic ceea ce nu va fi cumpărat niciodată și se supraevaluează agresiv ceea ce se știe că se va cumpăra, totul în limitele unui buget total care, privit de la distanță, pare perfect rezonabil.
Relatarea susține că Primăria Sectorului 3 ar fi fost avertizată cu privire la caracterul anormal al numărului de controllere trecute în documentație. Reacția instituției, potrivit lui Vlad Mercori, a fost să ignore observațiile și să păstreze specificațiile inițiale, argumentând că acestea reflectă necesarul dorit de administrație. Doar apariția presiunii generate de ancheta DNA ar fi schimbat cursul lucrurilor: la numai patru zile de la percheziții, licitația a fost anulată.
Responsabilitatea pentru modul în care a fost gândită și aprobată documentația de atribuire ar fi fost asumată, conform actelor consultate de autorul investigației, de primarul Robert Negoiță, de directorul executiv Roxana Cârstea, de șefa de serviciu Georgeta Vișan, precum și de mai mulți experți și consilieri tehnici implicați în procedură. Chiar dacă a fost oprită, licitația nu anulează, în viziunea lui Vlad Mercori, ceea ce el numește o veritabilă „tentativă de golăneală” prin care urma să fie configurat acest contract-cadru.
Autorul prezintă acest dosar ca pe un exemplu șocant al unei practici pe care o consideră larg răspândită în administrațiile locale din România. Vlad Mercori afirmă că deține o listă extinsă de primării unde ar fi fost aplicate mecanisme similare, menite să direcționeze contracte publice spre firme de casă, cu prejudicii cumulate ce s-ar ridica la sute de milioane, poate chiar miliarde de euro. În loc să gestioneze orașe și comune, concluzionează el, mulți aleși locali ar gestiona, de fapt, „hoția” prin care bugetele publice sunt golite metodic.
