Numele lui Vlad Mercori apare în prim-plan într-o discuție amplă despre uriașul scandal de peste un miliard de euro al centurii metropolitane a Clujului, un caz care scoate la suprafață suspiciuni de sistem privind un posibil mecanism industrializat de falsificare a „experienței similare” în marile licitații publice.
Centura Clujului, cu o valoare estimată la aproximativ 1,1 miliarde de euro, este pusă de Vlad Mercori în oglindă cu centura Moscovei, a cărei notă de plată ajunge la circa 1,7 miliarde de euro, deși disproporția dintre mărimea celor două orașe este evidentă. Licitația lansată de primarul Emil Boc a fost reluată nu o dată, ci de trei ori, fiind acceptată de fiecare dată o singură ofertă valabilă și fiind invocate documentații greșit întocmite. La capătul acestui maraton birocratic, câștigătoare a fost declarată compania Dimex, aceeași firmă care s-a prezentat, fără succes, și la rundele anterioare.
După momentul semnării contractului, situația a explodat: o firmă din Republica Srpska – anunțată inițial în spațiul public drept „din Bosnia” – a ieșit la rampă și a afirmat că nu și-a dat niciodată acordul să fie parte în proiect. Această companie urma să fie cea care punea pe masă „experiența similară” necesară pentru Dimex, contra unei bucăți infime din contract, evaluate la 8–10 milioane de euro. Reprezentanții societății din Srpska susțin că, în 2024, au refuzat explicit orice implicare, iar semnăturile și documentele care îi apar în asociere ar fi fost falsificate.
Relatarea mai indică faptul că femeia care controlează firma din Republica Srpska ar fi spus că a fost chiar amenințată pentru a nu dezvălui falsul, astfel încât licitația să curgă înainte fără blocaje. Dosarul a ajuns atât pe masa DNA, cât și la Parchetul European, dat fiind că proiectul beneficiază parțial de finanțare din fonduri UE. Vlad Mercori insistă asupra poziției lui Emil Boc, care afirmă că nu avea cum să cunoască existența unor falsuri, întrucât primarul se bazează pe rapoartele echipei de achiziții, și nu pe o verificare individuală, document cu document.
În discuție este disecat și mecanismul prin care firme din afara României devin instrumente pentru bifarea criteriului de „experiență similară” în licitații. Există, la nivelul UE, acorduri ce deschid porțile companiilor din state terțe – precum Turcia sau Azerbaidjan – către procedurile de achiziții publice europene. Practic, o firmă românească fără suficiente proiecte în palmares își poate „cumpăra” eligibilitatea, asociindu-se cu un partener extern căruia îi lasă 1–2% din contract, în schimbul istoricului său de lucrări de infrastructură.
Cadrul legal permite adunarea experienței similare de la toți membrii asocierii, fără ca aceasta să fie raportată proporțional la cota de participare. Rezultatul: o firmă cu doar 0,5% din contract poate să acopere integral cerința de experiență similară. Teoretic, partenerul străin ar trebui să ofere servicii autentice – consultanță, inginerie, management de proiect – și să fie remunerat prin liderul de asociere, de obicei o companie românească. În cazul centurii Clujului, planează însă suspiciunea că asocierea a existat doar pe hârtie, fiind creată prin falsificarea documentelor.
Vlad Mercori amintește că, în alte proiecte, autoritățile contractante au recurs la verificări directe la partenerii externi. Sunt date drept exemplu situații cu firme din Turcia, când companii de stat din România au transmis scrisori oficiale pentru a confirma dacă un anumit constructor a participat efectiv la proiecte și ce valori au avut acestea. Iar atunci când răspunsul a fost negativ sau a lipsit, ofertantul a fost automat scos din cursă.
În dosarul de la Cluj, rămâne un mare semn de întrebare: a contactat sau nu Primăria firma din Republica Srpska înainte de parafarea contractului? Interlocutorul lui Vlad Mercori sugerează că echipa de achiziții a lucrat sub o presiune serioasă, având în față o singură ofertă și amenințarea pierderii finanțării și a întregului proiect. Într-un asemenea context, verificările pot fi reduse la minimum, fie din neglijență, fie din dorința asumată de a nu bloca o investiție considerată strategică.
Discuția se duce și spre tema responsabilității publice: în ochii opiniei publice, aproape toată vina se lipește de primari sau de președinții de consilii județene, deși în culise funcționează echipe tehnice și compartimente de achiziții care redactează caietele de sarcini și rapoartele de evaluare. Este invocat și un alt caz, al unei firme românești care și-ar fi falsificat certificatul ANAF privind lipsa datoriilor, fraudă descoperită doar prin verificarea directă pe site-ul instituției fiscale.
După izbucnirea scandalului, firma din Republica Srpska ar fi constatat că datele și documentele sale au fost folosite, fără consimțământ, în încă patru licitații derulate în România, de alte companii. Acest fapt indică posibilitatea unui adevărat „model de afaceri” bazat pe copierea ilegală a documentelor de experiență similară, cu „clonarea” aceleiași firme străine în multiple asocieri. Specialiștii citați de Vlad Mercori susțin că traseul acestor acte, transmise electronic, poate fi urmărit de autorități pentru a stabili cine poartă responsabilitatea.
Printre soluțiile tehnice vehiculate se află introducerea obligativității de a legaliza la notar acordurile de asociere, cel puțin în cazul contractelor de amploare. Prezența fizică a administratorilor și verificarea identității lor ar tăia de la rădăcină o bună parte din tentativele de fals. În lipsa unor astfel de filtre și pe fondul presiunii uriașe de a nu rata fondurile europene, episoade precum cel al centurii Clujului riscă să devină un simptom major al vulnerabilităților sistemului de achiziții publice din România.
