VLAD MERCORI, jurnalistul care a câștigat notorietate în online prin investigațiile sale pe zona politică și administrativă, aduce în prim-plan o nouă serie de dezvăluiri despre cum arată, în realitate, culisele unor instituții strategice aflate în subordinea Ministerului Agriculturii.
În documentarul său, centrul atenției este ocupat de ISPIF – Institutul de Îmbunătățiri Funciare, un nume aproape necunoscut pentru publicul larg, dar care ar fi trebuit să fie creierul României în materie de proiectare a digurilor și a sistemelor de irigații. Este vorba despre infrastructura critică pe care, ani la rând, au controlat-o așa-numiții „băieți deștepți” din Olt, prin contracte de sute de milioane de euro, derulate liniștit până când au apărut în presă primele anchete serioase. Deși pe acte apare în continuare, ISPIF nu mai are statut de institut național de mulți ani.
Potrivit informațiilor prezentate, din 2021 ISPIF a pierdut calitatea de Institut Național, fiind trecut la rangul de societate comercială a statului. Pe teren, însă, activitatea este practic inexistentă – zero proiecte, zero lucrări. În ciuda acestui blocaj total, structura mai are încă patru salariate, dintre care trei sunt deja pensionare. Problema scoasă în evidență nu se rezumă la faptul că instituția nu produce nimic, ci la felul în care aceste femei sunt obligate să lucreze zi de zi, în condiții greu de imaginat pentru o instituție publică.
Clădirea ISPIF este prezentată ca o ruină deconectată de la orice urmă de confort modern. Căldura lipsește complet, la fel și energia electrică obținută în mod legal, iar apa curentă a fost și ea tăiată – toate utilitățile au fost întrerupte. Pentru a putea folosi toaleta, angajatele cară canistre și bidoane cu apă din exterior, improvizând la limită un minim acces la igienă și transformând spațiul de lucru într-o improvizație perpetuă.
Singura sursă de curent a fost găsită printr-o soluție de avarie: un cablu tras direct de la Agenția Națională pentru Îmbunătățiri Funciare (ANIF), instituție aflată în aceeași curte și aflată, la rândul ei, în subordinea Ministerului Agriculturii. Electricitatea este folosită strict pentru alimentarea calculatoarelor, doar cât să se poată mima o existență administrativă minimală. ANIF este amintită în material drept structura prin care, în trecut, curgeau banii către „băieții deștepți” din domeniul îmbunătățirilor funciare.
În cifre se vede dimensiunea dezastrului: ANIF are datorii către bugetul de stat de 137 de milioane de lei și este descrisă drept cel mai mare datornic instituțional din România. Nici ISPIF nu stă mai bine, deși aproape că nu mai funcționează – a adunat deja restanțe uriașe, de 87 de milioane de lei. În material este accentuat contrastul brutal dintre modul în care cetățenii sunt executați rapid pentru datorii mult mai mici și absența oricărei pedepse reale pentru instituțiile publice care acumulează sume astronomice neplătite.
Pe acest fundal, apare întrebarea deschisă privind responsabilitatea ministrului Agriculturii, Florin Barbu – poreclit în material „Busy” –, sub comanda căruia funcționează atât ISPIF, cât și ANIF. Autorul amintește un episod dintr-un interviu pentru Digi24, disponibil online, în care ministrul este confruntat cu aceste probleme și reacționează vizibil iritat. Se sugerează că, în loc să vină cu un plan ferm de restructurare sau închidere a acestor „focare de datorii și rușine”, subiectul este împins la margine, tratat cu jenă și eschive.
Investigația nu se oprește aici și ajunge și la punctul de lucru ISPIF Băneasa, din județul Giurgiu, condus de directoarea Florica Mardare, prezentată ca angajată a sistemului de 35 de ani. Și acolo, tabloul este unul de periferie uitată: condiții de muncă descrise ca fiind demne de mahalale sau favele. La fiecare ploaie serioasă, clădirea se transformă în piscină – apa se scurge prin acoperiș și cade direct peste birouri și peste oameni.
Ca să nu mai fie udată în cap în timp ce lucrează, directoarea ar fi agățat, în urmă cu un an, un nailon deasupra biroului său – o improvizație disperată care ține loc de reparație. Imaginile video menționate în material sunt prezentate drept dovadă irefutabilă, iar cei din interior vorbesc despre un veritabil „film de groază”. Așa ajung instituții cu rol tehnic major, responsabile de infrastructură critică, să funcționeze în medii care abia asigură integritatea fizică a angajaților.
Concluzia trasă este tăioasă: statul român se mobilizează cu adevărat doar atunci când există bani de „buzunărit”, în timp ce structurile care nu mai produc profit pentru diverse grupuri de interese sunt abandonate să se descompună. Foste instituții importante sunt lăsate să „mucegăiască”, la propriu și la figurat, sufocate de datorii și ignorate complet la nivel administrativ. Aceeași imagine este extinsă de autor asupra unei mari părți din satul românesc, unde oamenii sunt, la rândul lor, lăsați „în paragină”.
Materialul despre ISPIF și ANIF este prezentat ca un episod dintr-un serial mai amplu de dezvăluiri despre cum funcționează, de fapt, statul român în teritoriu. În final, autorul amintește că o altă anchetă, dedicată ajutoarelor de handicap, a strâns peste 350.000 de vizualizări în numai 24 de ore, semn că publicul urmărește cu atenție astfel de subiecte. Sunt anunțate noi episoade, cu alte cazuri și documentări despre situații similare din administrația românească.
